Conjugarea pentru toți

Câteva reguli de bun-simț pentru a înțelege cum să conjugi o dată pentru totdeauna:

  1. Dacă în decursul conjugării un verb rămâne neafectat de schimbarea persoanei, atunci verbul este la un mod neflexionar (“eu să fi fost” și “tu să fi fost” — neflexionar; dar: “eu să fiu”, “tu să fii” — flexionar, cu rădăcina “fi”).
  2. Nici un verb nu se termină cu doi de i la vreun mod neflexionar (nu există “a fii”, “a privii”, “a prostii”).
  3. Modurile flexionare se formează adăugând o terminație la rădăcină; rădăcina poate fi dedusă conjugând la două persoane diferite și identificând prefixul comun (“eu aflu”, “el află”, și prin urmare rădăcina e “afl”).
  4. Nu există terminația “ii” (deci dacă rădăcina e “afl”, nu poți scrie “tu aflii”). Ca excepție, perfectul simplu, persoana întâi, singular, grupa… a patra? are terminația i, ca în “eu citii”.

Regulile 1 și 2 ne dau o verificare simplă a conjugării verbelor: dacă verbul nu își schimbă forma odată cu schimbarea persoanei, atunci nu se termină cu doi i.

Regulile 3 și 4 ne spun că verbele care își schimbă forma odată cu schimbarea persoanei nu pot primi doi de i decât dacă rădăcina se termină în i și terminația e și ea i. Prin urmare, “tu afli”, nu “tu aflii” (am scris “primi” mai devreme în paragraf: verbele nu pot primi, tu nu poți primi, și deci mod neflexionar).

Excepții (din fericire, excepțiile nu afectează verbele cu probleme… cred):

  • Regula a treia nu funcționează întotdeauna. Spre exemplu, verbul “a lua” la timpul imperfect produce “luam”, “luai”, “lua”; “luam”, “luați”, “luau”; rădăcina e “lu”, iar terminațiile “am”, “ai”, “a”; “am”, “ați”, “au”. Idem “a lucra”, “a pleca” etc.
  • Uneori rădăcina își modifică forma; în general, modificarea e dictată de ușurința în exprimare: eu iau, tu iei.
  • Uneori rădăcina rămâne fără terminație: eu iau, el ia.

Și ca să ne înțelegem cu toții:

  • Verbele au moduri (infinitiv, participiu și încă câteva), adică forme.
  • Persoana în gramatică se referă la subiectul verbului (3 la singular, 3 la pluarl).
  • Conjugarea se referă la adaptarea verbului la diferitele persoane.
  • Unele moduri își schimbă forma în decursul conjugării. Din fericire, își schimbă forma prin adăugarea unor terminații bine stabilite la o rădăcină fixă ce depinde de verb. Aceste moduri se numesc flexionare pentru că provoacă flexiunea verbului (în latină, inflexio înseamnă îndoire).

Sper că regulile de mai sus, odată internalizate, te ajută să-l conjugi singur pe “a copia” (eu copiez), pe “a afla” (tu afli, tu să afli), pe “a privi” (eu privii – perfect simplu) și pe multe altele.

 

11 thoughts on “Conjugarea pentru toți

  1. Pingback: Viridium.ro - Conjugarea verbului “a afla”

  2. Pingback: Viridium.ro - Conjugarea verbului “a fi”

  3. exista verbe care conjugate la timpuri diferite se termina cu ,,ii”. exemplu, la perfect simplu, verbul ,,a citi” la persoana a 2-a devine tu citii!!!! si se spune doi “ii” nu doi de “ii”, ca nici tu nu ai doi de prieteni, ci doi prieteni!!!!!! te rog corecteaza!

  4. Din câte știu, atât varianta “doi i”, cât și varianta “doi de i” sunt corecte. Cred că de la emisunea lui Pruteanu, aia de demult, am aflat asta. Înainte de asta, îl foloseam și eu pe “doi i” călugărește.

    Apropo, tu propui varianta “doi ii” care e și mai greșită. Dac-am avea treizeci de i, ar trebui să scriem “treizeci iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii” conform cu sugestia ta.

    Poate că Pruteanu consideră varianta “doi de i” corectă pentru că se subînțelege “două [litere] de i”. Și cum nu poți spune “două de i”, uite-așa ajungi la “doi de i”. Poate.

    (later edit)
    Am găsit și explicația lui Pruteanu, care îl preferă pe “doi de i”.
    http://www.pruteanu.ro/4doarovorba/emis020-029.htm

    Cât privește observația ta despre terminația “ii”, doar unul dintre cei doi i e terminație. Doar dacă nu cumva rădăcina e “cit”. Mă-ndoiesc. Cred că rădăcina e totuși “citi”.

    (later edit)
    Cred că ai dreptate privitor la terminație. Din câte-mi amintesc, terminațiile perfectului simplu pentru verbul “a citi” ne-au fost predate ca “ii”, “iși”, “i”, “irăm”, “irăți”, “iră”. Am corectat articolul.

    În schimb greșești privitor la persoană. Persoana întâi, nu a doua, are terminația “ii”; “eu citii”, iar nu “tu citii”.

  5. Nu te supara….nu cumva se scrie “odata pentru totdeauna”? Deci dincolo de verbe…mai sunt bune si adverbele (cazul de fata) si numeralele …pentru a face diferenta dintre ele.
    Numai bine!

  6. in legatura cu sintagma “doi de i” sau “doi i”. Nici una nu e corect scrisa :)) “i” devine cuvant – substantiv in metalimbaj. Si veti scrie: doi de “i”. Sau : doi “i”. Ambele sunt corecte din acest punct de vedere.

  7. ina, nu stiu regula referitoare la “o data pentru totdeauna” in contexte cum ar fi “lamureste-ma o data pentru totdeauna”. Odata se inlocuieste cu “candva” si rezultatul nu suna bine.

    O data, pe de alta parte, se refera la faptul de a realiza o activitate un numar de ori egal cu unu, si atunci expresia dintr-o data isi destaiunie sensul: lamureste-ma o data si bine, ca sa nu mai ai de o facut mai tarziu.

Leave a Reply